„E vechi satul nostru, foarte vechi, dar câţi ani are – nimeni nu ştie. Nu am găsit nicăieri date ce ar confirma vârsta localităţii”, spune primarul Ştefan Roşca. Totuşi, se presupune că localitatea ar avea peste 550 de ani.

Oamenii din partea locului nu au avut niciodată prea mari pretenţii de la viaţă. Au acceptat-o aşa cum este, şi cu bune, şi cu rele. În timp ce sute de mii de moldoveni au luat calea pribegiei în căutarea unui câştig mai mare, cornovenii, în marea lor majoritate, au rămas acasă. „Nu-s hapsâni după avere şi lux”, explică primarul, menţionând că poţi să-i numeri pe degete pe cei plecaţi în străinătate după bani lungi.
„Oamenii de pe aceste meleaguri au o naturaleţe şi simplitate debordantă”, susţine directorul gimnaziului din localitate, Ion Bodrug. Dar simplitatea, potrivit dânsului, nu este egală cu naivitatea. „Cornovenii au ştiut dintotdeauna care le este locul şi rolul în istorie. Ei au ştiut când trebuie să cedeze, când să se impună”, subliniază directorul.

De la Ungheni până la Cornova sunt 56 de kilometri. E satul ce se află la cea mai mare distanţă de centrul raional. De aceea, i-a mers vestea că ar fi ultimul sat. „Noi nu suntem ultimii. Dimpotrivă, suntem primii, dacă începem numărătoarea de la frontiera cu raionul Călăraşi”, spune cu mândrie primarul.

Drumul spre Cornova e lung şi anevoios. Pentru a-l parcurge, ai nevoie de multă răbdare. Dar, odată ajuns aici, îţi dai seama că a meritat efortul. În faţa ochilor ţi se deschide un peisaj mirific: dealuri acoperite cu viţă de vie, păduri, iar pe undeva, prin preajmă, îşi duce lin apele la vale râuleţul ce a dat numele unei întregi regiuni – Cula. Viaţa aici îşi are farmecul său. Deşi satul se confruntă cu foarte multe probleme, iar sărăcia e ca la ea acasă, nu ai să auzi pe nimeni plângându-se. Au ei, adevăraţii cornoveni, filosofia lor: „Cât îi trebuie unui om? Oricum, cu tine nu ai să iei nimic”. Şi mai au cornovenii o mândrie a lor, de neam de mazili. Îşi cinstesc strămoşii, îşi cinstesc trecutul.